În 1960, părintele implantologiei moderne Branemark executa prima operaţie de aplicare a implantelor din titan. Cercetarea acestuia s-a bazat pe aplicarea unor şuruburi în picioruşe de iepure, urmȃnd ca după o perioadă de timp să descopere că aceste şuruburi de titan făcuseră corp comun cu osul. Astfel, după o lungă perioadă de cerecetare au apărut principiile de aplicare ale implantelor, principii ce sunt testate în ani şi astfel rata eşecului în implantologie fiind redusă la minim. De atunci şi pȃna astazi, ştiinţa a evoluat apărȃnd tot felul de inovaţii care încă nu au trecut testul timpului. Timpul este limitat, pacienţii sunt nerăbdători în a vedea rezultate şi pentru aceasta au apărut sistemele de implante cu încărcare imediată. Adică pacientul vine în cabinet şi pleacă cu dinţii în gură. Însa, acest lucru este ca un cuţit cu două tăişuri: implantul se poate sau nu se poate integra în os, şansele fiind 50:50. Aceste sisteme sunt contrar principiilor lui Branemark, principii testate în ani şi care asigură rata de succes de 93-95%.
Boala parodontală este o boală ce afectează osul alveolar (osul în care stau dinţii), osul rămȃnȃnd afectat inclusiv după extracţia dinţilor. Astfel apare întrebarea dacă implantele se integrează într-un os bolnav? Raspunsul este: da, dacă…se tratează boala parodontală şi se obţine o ameliorare sau chiar o vindecare a acesteia. Deasemenea, trebuie realizate controale periodice pentru a vedea dacă apare o recidiva a bolii, putȃnd astfel interveni înainte să apară afectarea implantelor.
Dacă boala parodontală nu se tratează există riscul apariţiei unor probleme la nivelul implantelor- periimplantita. Periimplantita reprezintă procesul inflamator ce afecteaza osul şi gingia din jurul implantului dentar (proces asemănător cu parodontoza). Din păcate, dacă nu este depistată la inceput poate duce la pierderea implantului dentar. În afară de boala parodontală, ca şi factori în apariţia periimplantitei există: suprasolicitări în ocluzie, diabet, radioterapia şi chimioterapia, administrarea de corticoizi pe termen lung, bruxismul(“scrȃşnitul dinţilor”), fumatul, igiena deficitară.
O altă problemă ce apare la pacientul parodontopat este reprezentată de lipsa de os, osul alveolar se resoarbe destul de mult şi cȃteodata aceasta metodă de protezare nu se mai poate realiza decat în cazul în care se realizează regenerarea osoasă sau adiţia osoasă ( lucru destul de greu de manageriat). Pentru aceasta, au apărut diverse materiale precum xenogrefele ( os bovin, cabalin, porcin), grefa autogenă (osul propriu), alogrefa ( os prelevat de la alte persoane), materiale aloplastice (fosfat de calciu). Cel mai bun tip de grefă este cea autogenă ( cea proprie). Aceste materiale artificiale sunt utilizate ca o matrice în formarea de os nou dar nu prezintă predictibilitate. Curȃnd, a fost introdus un sistem numit PRF- acest sistem foloseşte sȃngele uman prelevat preoperator, după care se centrifughează obţinandu-se o membrană. Această membrană este bogată în factori de creştere dar nu neaparăt poate aduce vreun beneficiu suplimentar regenerării osoase ea resorbindu-se (adica fiind prezentă în cavitatea orală) repede, maxim 72 de ore. Membranele eficiente sunt cele care se menţin o perioadă de 6-12 luni, rolul lor fiind de a izola.
Regenerarile osoase se folosesc şi în parodontologie, astfel reuşind a se păstra dinţii compromişi. Însă, acest lucru presupune selecţia atentă a cazului şi răbdare din partea pacientului.
„Cine poate răbda merge înainte. Răbdarea este amară, dar roadele sale sunt dulci.” — François de La Rochefoucauld
